INTRODUCERE

Globalizarea este unul dintre cele mai utilizate concepte în literatura, care încercă să capteze esenţa schimbărilor majore socio-economice, politice şi culturale în era post Razboiul Rece. Anthony Giggens, arăta în 1999, că termenul abia era folosit cu 10 ani înainte, şi că „termenul a venit de niciunde pentru a fi folosit peste tot. Nu poţi asculta un discurs al lui Tony Blair fără să facă referire la globalizare, nu poţi deschide o carte a unui guru în economie fără ca termenul să fie în centru.”
Globalizarea este un proces care datează încă înainte de revoluţia industrială. Nu există nici un dubiu că fenomenul a luat amploare după cel de-al doilea Război Mondial şi cea mai proeminentă caracteristică este internaţionalizarea progresivă a economiei mondiale. Consecinţele sale sunt percepute ca un element major al oricărei noi ordini mondiale socio-economice sau politice. Globalizarea aduce interdependenţa mondială şi consolidarea sistemului economiei de piaţă, întărind şi răspândind regulile de bază ale economiei. În timp ce schimburile comerciale şi de servicii, precum şi internaţionalizarea producţiei sunt caracteristici care datează din secolul al XIX-lea, mobilitatea mare pe care a căpătat-o capitalul financiar constituie noua trăsătură. Desigur, fiind un instrument de bază al comerţului, valuta a devenit un mijloc de schimb comercial, făcând multe economii naţionale „în mod virtual, prizonierele fluctuaţiilor şi vicistitudinilor pieţei finaciare”.
O descriere simplă a globalizării este aceea că „evenimentele ce au loc într-o anume regiune de pe glob pot afecta, sau pot fi afectate de evenimentele ce au loc într-o altă regiune”. În literatura de cercetare, termenul de „globalizare” este asociat cu creşterea interdependenţei transnaţionale şi a deplasării transfrontaliere. Procesul globalizării este facilitat prin evoluţia tehnologică în domeniul telecomunicaţiilor şi al transporturilor şi prin formarea pieţei financiare globale ca urmare a schimbărilor geopolitice şi politice, cel mai important fiind colapsul Uniunii Sovietice şi al sateliţilor comunişti.
Creşterea fluxului de informaţii, produselor, oamenilor, bunurilor, tehnologiei şi expertizei peste graniţele naţionale şi consecinţele lor pot fi văzute ca aspecte de bază ale conceptului globalizării. Este un proces de deteriorare şi de extindere a relaţiilor suprateritoriale dintre oameni care se petrec pe întreg globul. În acest sens, globalizarea poate fi descrisă ca o „schimbare structurală în mediul de organizare a activităţilor socio-economice şi politice în spectru transcontinental sau interregional al relaţiilor, interacţiunii şi al exercitării puterii”. O altă perspectivă a globalizării se concentrează pe transformarea percepţiilor asupra timpului şi spaţiului produs de tehnologia informaţională (informatică). Conform acestui punct de vedere, caracteristicile principale ale globalizării sunt „viteza schimbării şi a compresiei timpului şi spaţiului ca urmare a tehnologiei de comunicare electronice precum şi a altor mijloace”. Globalizarea are implicaţii profunde asupra politicii, economiei, societăţii şi culturii. Dezbaterile asupra globalizării s-au extins cu mult asupra limitelor economice şi culturii cum ar fi posibila evoluţie a culturii globale, pe de o parte, iar pe de altă parte, contrarăspunsul la globalizare şi creşterea contraculturii, de exemplu, resurgenţa mondială a militanţilor islamişti şi creşterea mişcărilor antiglobalizare. În ultimii ani a existat o concentrare sporită asupra culturii şi identitatea formării şi apariţiei conflictelor create de către procesul globalizării. Revoluţia informaţională, transporturile ieftine şi creşterea generală a comunităţilor din diasporă în statele occidentale au dus la apariţia unei noi identităţi transnaţionale. Au apărut noi, mici solicitări de suveranitate sub forma autonomiei locale şi culturale, foarte importante pentru un anumit grup de oameni cu toate că sunt şanse mici ca aceste comunităţi postnaţionale să poată influienţa schimbarea politicii naţionale cu privire la unitatea teritorială.
Literatura cu privire la globalizare se concentrează, în marea ei parte asupra aspectelor economice. Efectele creşterii dereglării schimburilor comerciale şi a pieţelor financiare şi economice naţionale, în mod particular, sunt supuse atenţiei, în special prin marginalizarea economiilor din ţările Lumii a Treia. O subtemă este apariţia sectorului privat, care nu are nici o legătură cu rădăcinile geografice, creşterea corporaţiilor transnaţionale globale ale căror venituri anuale ating nivelul astronomic de 100-200 de miliarde de dolari anual care par că afectează economiile naţionale ale multor ţări din lume. Puterea lor economică le permite să joace un rol politic important pe scena globală. Acest lucru ilustrează un nou subiect în dezbaterile cu privire la globalizare, şi anume schimbările în sistemul internaţional al statului, adus de procesul globalizării, în special provocarea ca statul să fie un actor independent în sistemul internaţional. Deşi statele răspund noilor provocări transnaţionale prin investirea unor mari resurse în organizaţiile multinaţionale, modul lor de acţiune este circumscris de greutatea instituţiilor, a orgănizării internaţionale cum ar fi ONU, UE, NATO, WTO etc.
O altă provocare importantă pentru stat vine din creşterea importanţei transnaţionale a actorilor nonstat în politica internaţională. Termenul „transnaţionalism” a fost introdus precis pentru a umple gaura în paradigma stat-central, pentru a arăta interacţiunea cu actorii non state. Provocarea tradiţionalului stat naţiune, teritoriului şi prerogativelor sale vine atât din partea actorilor legali non state, inclusiv reţelele de activişti civici globali, cum ar fi mişcările antiglobalizare, Campania Internaţională de Interzicere a Mineleor Antipersonal, cât şi din partea unor actori ilegali, reţeaua teroristă Al Qaida. După evenimentele din 9/11, SUA, singura superputere mondială recunoscută, a declarat război împotriva reţelei teroriste şi a susţinătorilor acesteia şi nu unui stat sau a unei alianţe de state, ilustrând astfel apariţia neaşteptată a unui actor non stat în politica globală. Prospectul armelor strategice, în special cele biologice, chimice şi nucleare în mâna actorilor non state a scuturat în mod similar paradigma clasicului stat centric, pavând calea pentru o creştere a atenţiei asupra ameninţărilor transnaţionale şi transfrontaliere. Atacurile de 9/11 au fost o demonstraţie puternică a abilităţii unei organizaţii substatale care a produs un efect profund în politica internaţională. Fostul preşedinte american Bill Clinton declara după evenimentele din 9/11 că „lumea a devenit tot mai interdependentă iar izolarea nu mai este o opţiune”. Aceasta nu a fost o simplă recomandare politică, ci reflectă de asemenea faptul că abilitatea fizică de a închide uşa lumii externe nu mai există. Chiar dacă guvernele încearcă, de exemplu, să închidă ermetic graniţele de frica atacurilor teroriste cu arme nucleare sau biologice, rezultatul este limitat. Unele guverne occidentale nu au forţa de muncă şi nici infrastructura de a păzi în mod eficient graniţa. Închiderea Fâşiei Gaza de către forţele militare isreliene nu a fost niciodată eficientă. La mijlocul anilor 90 ONU declara că singurul lucru pe care hoţii nu l-ar fi putut introduce în Gaza ar fi fost un Boing 737. Mai mult, închiderea graniţelor va duce la creşterea dramatică a economiei subterane, iar ca urmare a noii tehnologii a informaţiei, totul poate fi digitizat şi transportat electronic, chiar şi atunci când porturile, aeroporturile şi punctele vamale ar fi închise. Ideiile, informaţiile şi ştirile vor continua să se răspândească, afacerile şi serviciile electronice se vor defăşura în continuare, iar contactele politice şi sociale transnaţionale încă vor fi posibile.
Pe de altă parte, trebuie să fim atenţi în a considera că procesul de globalizare este pe deplin ireversibil în toate aspectele sale. Economic, procesul de globalizare nu este complet în sensul că o adevărată economie globală a apărut. Mai mult creşterea liberalizării schimburilor comerciale globale pot fi în anumite zone ale lumii reduse prin măsuri protecţioniste. De exemplu, restricţiile stricte în privinţa imigrării în occident sunt obstacole puternice la libera deplasare a oamenilor. Răspândirea unor noi boli contagioase, de departe mult mai periculoase decât SARS şi gripa aviară, pot duce la apariţia unui nou set de restricţii în ce priveşte comerţul, călătoriile şi transportul. Instabilitatea politică şi revoltele populare împotriva dezavantajelor economice ale globalizării pot duce la apariţia unor noi regimuri politice puternice, create pe ideologia opunerii acestei doctrine economice. În final o adâncă şi prelungită recesiune economică în SUA, naţiunea conducătoare a proiectului globalizării economice, poate încetini semnificativ şi posibil să întoarcă procesul globalizării economice, aşa cum s-a întâmplat în perioada Marii Recesiuni. Încă, niciunul din aceste scenarii nu va conduce în mod necesar la un revers pe termen lung al globalizării, ci mai degrabă o încetinire şi ajustare. Costurile politice şi economice ale reversului globalizării sunt foarte mari, iar tehnologia ce susţine globalizarea nu poate fi reinventată sau îndepărtată.